Într-un scenariu ideal, procesele de M&A (Merger and Acquisition) s-ar desfășura fără probleme și ar avea ca rezultat o integrare armonioasă a două sau mai multe companii. Recent, la ultima lansare de revistă TSM, am primit întrebarea: care a fost cel mai dificil lucru experimentat într-un asemenea proces? Mi-am amintit cum într-un asemenea context, în mijlocul unor termene decalate și diverse escalări, unul dintre manageri a întrebat: de ce nu v-ați gândit la ce nu v-ați gândit? Într-o lume ideală, ne-am fi gândit. Undeva între ideal și utopic, cu un pic de sare de exagerare și un pic de piper de imaginație, vă propun o colecție de situații utopice la care am putea să ne gândim înainte de a nu ne fi gândit la ele.

În perioada pe care o trăim în SW development/testing, cuvintele Agile și Scrum au devenit un fel de standard deja subînțeles și asimilat în rutina cotidiană ca și cafeaua de dimineață. Faptul că ne-am obișnuit cu un anumit comportament/obicei nu înseamnă că ne este de folos. Să ne gândim doar la viciile pe care le perpetuăm zilnic. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt un om contra Agile. Sub nicio formă! De fapt, sunt un mare pasionat de tot ceea ce ne poate oferi Agile-ul. Mai precis: fac daily-uri, fac planning, fac refinement și Demo. Deci sunt Agile.

Subiectul leadershipului a fost adesea discutat în diferite contexte și abordat din diverse puncte de vedere, devenind un subiect cu adevărat dinamic și de mare importanță. Pe cele două modele de leadership alese, care definesc subiectul articolului, le putem recunoaște prin câteva caracteristici specifice. Astfel, în ceea ce privește interacțiunea tranzacțională/operațională, regăsim stabilirea obiectivelor de performanță, stabilirea unor recompense ca urmare a îndeplinirii obiectivelor și, totodată, impunerea unor consecințe în cazul în care obiectivele nu sunt îndeplinite. Pe de altă parte, interacțiunea personală sau modelul ,,servant” este abordarea orientată spre nevoi, spre soluționarea problemelor și, mai ales, spre empatie.

Am simțit nevoia să revin, prin acest articol, asupra unui subiect pe care de-a lungul timpului l-am întors pe toate părțile: schimbarea. Chiar în Today Software Magazine, în șase dintre cele treisprezece articole pe care le-am publicat, am vorbit într-un fel sau altul despre schimbare. Ba că e necesară ([1], [5]), ba că e naturală și firească ([3]); uneori descriind procese sau frameworkuri care ne-ar putea ajuta în adaptare ([2], [4]), alteori propunând schimbarea modului de abordare a... schimbării ([6]).

Am ideea asta în cap de șase luni și n-am reușit să pun jos pe foaie nimic până acuma. Îmi lipsea povestea de început. Treaba asta despre cultură e tare faină. E super clară în capul meu, da’ nu am reușit nicicum să încep. Ce m-a salvat? Colegii. Că tot veni vorba de cultură. Avem și noi mai multe comunități prin care ne dezvoltăm cunoștințele împreună. Preferata mea poartă numele Agile Corner și o dată la două săptămâni ne adunăm o oră vinerea și ne dezmorțim cu subiecte Agile, directe și conexe. Povestim, ne provocăm și învățăm unii de la alții. Repet, că tot veni vorba de cultură. Și de data asta am promis că vorbesc puțin de cultura organizațională în general. Și când nu reușești să-ți pui tu ordine în idei, și stai așa, gata de start și startul nu mai vine, tocmai se găsește un mic declanșator care să-ți dea un brânci.

Citind despre „Colaborarea cu clientul înaintea negocierii contractuale” am putea ajunge să credem, în mod eronat, că nu este necesară existența unui contract pentru proiectele de dezvoltare software. Accentul pus pe relațiile oneste și de încredere între echipele de dezvoltare software și clienții lor este o abordare sănătoasă, care crește șansele obținerii de rezultate cât mai bune. Această realitate nu oferă însă o scuză pentru a ignora aspectele principale ale contractării, din perspective juridice, financiare și ale managementului de proiect.

Putem vorbi de transformare Agile atunci când agilitatea este practicată doar la nivel de echipă distinctă? Aceasta este o întrebare-capcană pentru că da, putem avea doar echipe Agile, însă cu cât echipele sunt mai agile și sunt mai presate cu solicitări non-agile, cu atât această configurație împinge echipele într-o zonă de demotivare. Întrebările care decurg firesc de aici sunt atunci: ce înseamnă și când ar trebui făcută scalarea Agile la nivelul întregii organizații?

Fuziunile, achizițiile și divizările pot lua diferite forme, dar numitorul comun este schimbarea. Cu cât schimbarea este mai de anvergură, cu atât mai multe schimbări sunt probabile și cu atât mai mare va fi rezistența din partea participanților. Angajații din companiile care trec prin astfel de tranzacții majore sunt expuși să întâlnească colegi, țări, echipe și noi culturi organizaționale. Fuziunile și achizițiile (M&A), demergerurile (divizările) și spin-offurile (scindările) sunt în creștere în mediul economic actual.

În era tehnologiei și a inovației, apare automat nevoia de a fi predictibili și de a măsura cât mai precis performanța, totul cu scopul de a deveni mai buni și competitivi într-o piață care este în continuă schimbare și în care dezvoltarea de produse software trebuie să fie agilă și adaptabilă. În cadrul multor proiecte identificăm nevoia de a crea o nouă echipă, care să dezvolte proiectul și să-l livreze cu succes. Astfel, ajungem la întrebarea: ”Când putem să livrăm proiectul?”. Pentru echipele nou formate, care încep să lucreze într-un cadru Agile Scrum, a avea o predictibilitate în procesul de dezvoltare este crucial pentru succesul acestora.

Îngrijitorii o numiseră Ina. Un nume scurt, parcă la fel de neîncăpător pentru personalitatea ursoaicei precum era și cușca aceea din grădina zoologică în care își petrecuse primii 20 de ani din viață. La insistențele unor activiști pentru drepturile animalelor, Ina a fost transmutată de la Zoo Piatra Neamț în Sanctuarul de Urși de la Zărnești. Însă, spre stupoarea tuturor, deși avea libertatea de a hoinări nestingherită într-un habitat generos și vast, așa cum nu mai văzuse ea niciodată și așa cum era, de altfel, natural și normal pentru un urs, Ina își păstra cu loialitate traseul în cerc, cu care era obișnuită la Zoo. Imaginea ursoaicei libere în inima pădurii, captivă însă în propria minte a ajuns subiect de știre la televiziunile naționale. Era de așteptat ca povestea ei să emoționeze, ca oamenii să fie mișcați de dovada vie a puterii pe care o are mintea noastră de a ne dicta realitatea și, deseori, de a o suprascrie chiar.