VP of Technology @ Connatix
Retrospective Agile este singurul podcast din România dedicat exclusiv abordărilor Agile în managementul proiectelor. Ajuns la al 9-lea episod, podcastul tratează diverse teme legate de agilitate într-o manieră relaxată și informală.
Îmi place înotul la nebunie. Și mă descurc destul de bine. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, am niște povestioare interesante pe pagina de facebook legate de acest subiect. Ani de zile am înotat și am trăit cu impresia că devin tot mai bun. Până când într-o zi mi-am zis: E momentul: azi, înot fluture. Am intrat în bazin și m-am împins cu putere în margine. Am alunecat rapid înainte și brațele au ieșit din apă simetric, elegant. Au intrat în același timp în apă în fața mea într-un sincron perfect. Corpul s-a unduit și a continuat mișcarea brațelor desenând un S demn de invidiat. Poezie în mișcare, nu altceva. Sau cel puțin așa mi-am imaginat eu că se va întâmpla. În realitate, brațul drept s-a izbit de apă undeva în lateral-față la 45 de grade, brațul stâng n-a trecut de umăr și corpul meu se unduia în vreo trei S-uri perfecte, în toate direcțiile. După șapte bătăi din brațe am tras la mal, epuizat. Eram în dreptul scării, așa că am ieșit să mă odihnesc. Înaintasem cam patru metri. Cu tot cu avânt. Ca să vă faceți o idee, un înotător decent ajunge din șase sau șapte bătăi la mijlocul bazinului. Ce m-a determinat să cred că doar înotând “la liber” voi progresa într-un an câți alții în șapte? Sau că am să pot deprinde tehnici noi din zbor? Același motiv care împinge echipele de Scrum să livreze iterație după iterație și să creadă în progres, învățare și creștere a eficienței de cele mai multe ori fără a se baza pe date și metrici adecvate care să conducă progresul.
Lucrez cu echipe Agile și cu clienți de mult timp. Relația dintre clienți și echipe este întotdeauna un puzzle destul de greu de rezolvat. Aș vrea să fie ceva binar, să putem spune ușor că fie funcționează, fie nu. Dar adevărul este că această relație poate fi cu siguranță scenariul pentru o telenovelă tragi-comică. Da, e posibil! De cele mai multe ori când lucrurile o iau razna m-am concentrat asupra nivelului de cunoștințe și asupra mentalității Agile. Și acestea pot exista sau nu pe fiecare parte. Întrebarea pe care mi-o pun adesea este: cum putem merge mai în profunzime pentru a înțelege și a gestiona mai bine aceste relații?
Nu cu mult timp în urmă am scris un articol în care încercam să punctez câteva aspecte importante în comunicarea cu clientul, sau cel puțin aceasta era convingerea mea că fac. Am povestit despre cât de important este să găsim un limbaj comun cu interlocutorul nostru, mai ales atunci când specializările noastre tehnice sunt diferite. De asemenea, am încercat să subliniez importanța de a scoate în evidență valoarea pe care o aduce ideea noastră și să arătăm ce beneficii aducem în joc. De atunci, am continuat să lucrez la abilitățile mele de comunicare și unul din cele mai importante lucruri pe care am încercat să le cizelez ulterior a fost eficientizarea modului în care este transmis mesajul.
În ultimii ani termeni ca ”management prin obiective”, ”obiective de companie” și ”obiective personale” au apărut tot mai des în vocabularul meu prin intermediul muncii ce o desfășor. Deși părea simplu, la început a fost un coșmar din ce în ce mai urât. După care conceptul a început să prindă contur și într-un final am reușit să fac lucrurile să funcționeze. În fiecare an călătoria a început prin definirea unor obiective globale la nivel de companie care ulterior au fost cascadate la nivel individual.
Cu ceva timp în urmă am participat la o conferință Agile în Cluj-Napoca. Printre o grămadă de topicuri interesante, prezentări și discuții am asistat și la o dezbatere deschisă unde ideea principală gravita în jurul întrebării dacă “Este velocitatea o metrică sau nu?”. Au fost puse pe masă multe idei legate de acest subiect, au fost întoarse pe toate fețele și trebuie să recunosc că concluziile finale au fost pe gustul meu. Fiind prins în vârtejul discuției am lansat și eu ideea că velocitatea este mult prea contextuală pentru a fi o metrică.
Teoria spune că 90% din munca unui manager de proiect este comunicare. Ceea ce este cu adevărat important este faptul că pentru un manager de proiect comunicarea se află peste tot în jurul lui. Ceea ce nu remarcăm noi întotdeauna este că cizelarea abilităților noastre de comunicare începe mult mai devreme și este parte integrantă a mediului nostru de lucru și a vieții noastre mai mult decât ne dăm seama în mod conștient. Dacă ne referim strict la locul de muncă, comunicarea se desfășoară în toate direcțiile și are loc între persoane cu diferite abilități de comunicare și cu diferite specializări cum ar fi: developer-i, testeri, administratori, persoanele de pe resurse umane. Dintre toate aceste posibile conexiuni cred că cel mai sensibil canal de comunicare este cel cu clientul și asupra acestuia mi-am propus să mă focalizez în acest articol.
Managementul este într-o continuă evoluție. Noi framework-uri, noi metodologii sunt inventate, reinventate și adaptate pentru a satisface nevoile unei piețe foarte dinamice. De fiecare dată când apare ceva nou, la început luptăm împotriva schimbării pentru ca mai apoi, după ce câțiva temerari demonstrează valoarea noului concept suntem gata să-l adoptăm drept noua noastră religie. La fel s-a întâmplat în cazul Waterfall și Scrum și la fel se întâmplă în ultima vreme cu Kanban.
Cu ceva timp în urmă, un coleg de-al meu a scris un articol foarte interesant despre “Best Practices In Agile Methodologies”. Titlul te anunță că articolul conține un set de reguli care te-ar transforma instant în cea mai agilă persoană de pe planetă. Dar am descoperit cu mare plăcere că de fapt, în practică, aceste reguli sunt mai mult nişte direcţii şi adaptări la mii de situaţii diferite. Acel articol m-a făcut cumva conştient de următoarea situaţie: de câte ori aţi auzit pe cineva spunând: “În proiectul curent noi implementăm scrum-ul ca la carte”? Este ca şi cum ar zice cineva “am o viaţă perfectă”. Se întâmplă foarte rar şi nu pe Pamânt.
