La finalul articolului trecut reușisem să obținem o aplicație simplă ce permitea căutarea unor informații despre persoane în trei tabele (reprezentate ca liste de perechi). Vom prezenta în continuare codul cu care am terminat articolul trecut. Începem cu un set de extensii ale compilatorului ce ne vor permite să fim mai expresivi.

Articolul din numărul trecut a realizat o trecere în revistă a tipurilor din Haskell, atât a celor preexistente cât și modalităților prin care un programator își poate crea propriile lui tipuri. Continuăm excursia în tărâmul acestui limbaj cu o scurtă prezentare a unei alte caracteristici a sistemului de tipuri, prin evidențierea modului prin care se realizează polimorfismul în acest limbaj: clasele de tipuri. Deși noțiunile de clasă și polimorfism duc imediat cu gândul la programarea orientată pe obiecte, țineți minte că suntem în alt tărâm.

Articolul din numărul trecut a realizat o scurtă introducere în limbaj prezentând mai mult istoria și beneficiile lui și mult mai puțin elemente de cod propriu-zis. Astăzi, ne apropiem de acest deziderat discutând despre tipurile limbajului. Un lucru absolut definitoriu pentru limbaj este faptul că Haskell are tipare statică: fiecare expresie are un tip cunoscut de la compilare. În plus, nu există conversii implicite între tipuri similare: programatorul va trebui să facă explicit conversiile în locurile în care acestea sunt necesare.

Alan Perlis zicea că un limbaj care nu afectează modul în care gândim nu merită cunoscut. Judecând după numărul mare de întrebări pe Stack Overflow corelat cu numărul impresionant de articole, publicații și postări pe reddit, Slashdot și bloguri, este evident că limbajul Haskell este un limbaj ce merită cunoscut. De fapt, programarea funcțională în sine reprezintă un domeniu pe care fiecare programator ar trebui să-l cunoască puțin.