Presiunea de a merge încet. Uneori pare însuși îndemnul de a încetini o presiune în sine. Cel puțin pentru mine. Consider că, uneori, există momente când ne întindem, forțăm nota, avem vârfuri de activitate, însă apoi, dar și înainte, încercăm să avem un normal personalizat. Lent, semi-lent, foarte lent, deloc lent. Sau rapid. Sau intens. În această vară, o amică mi-a propus câteva zile de deconectare. Mi-a plăcut ideea, am mers cu trenul, iar eu, una, mi-am propus să nu fac nimic. Cel mult să ascult muzică și, cel puțin, să dorm, să stau la soare. Amica mea adusese cu ea niște cărți, iar în tot acest context i-am răsfoit una dintre cărți. The Life Intense: A Modern Obsession de Tristan Garcia. Mă așteptam la o critică a vitezei și am primit-o. Modul în care a fost expus, unul abstract și filosofic, inițial mi s-a părut complicat, apoi doar complex, iar, în final, când autorul a oferit și un pic de deznodământ și chiar și o reabilitare a vitezei, am făcut pace. Ceea ce eu numesc în cotidian viteză, autorul plasa de fapt într-un alt context, vorbind despre intensitate.
Textul explorează conceptul de "persoană electrică" sau "intensă". Autorul consideră că acest tip de persoană trăiește într-o stare metafizică ce îmbrățișează schimbarea constantă și intensitatea, preferând-o identității statice sau adevărurilor absolute. Această persoană este eroică prin refuzul de a se agăța de identități stabile, prosperând într-o lume caracterizată de variație constantă. În loc să interpreteze realitatea prin concepte fixe, persoana electrică caută să-și amplifice percepțiile, trăind viața intens și energic. Această persoană respinge promisiunea unei vieți viitoare mai bune și se concentrează, în schimb, pe experiența prezentului, intensificată și continuu amplificată. Persoana intensă își provoacă limitele pentru a-și actualiza pe deplin capacitățile în toate domeniile vieții — fizic, intelectual, emoțional — căutând perfecțiunea nu într-o stare finalizată, idealizată, ci în actul de intensificare continuă. Ea prosperă prin experiențe noi și intense pentru a evita monotonia, găsind sens prin reînnoirea continuă a intensității vieții.
Autorul consideră că pe măsură ce intensitatea a devenit normalizată, aceasta a fost cuantificată și raționalizată în societate, devenind opusul a ceea ce reprezenta inițial. În loc să reprezinte ceea ce era eluziv sau necuantificabil, intensitatea a fost acum disecată în cifre măsurabile, creând un model de "persoană intensivă". În sport, de exemplu, această schimbare este evidentă, atletismul devenind o demonstrație a maximizării potențialului uman, mai degrabă decât o reînviere a ritualurilor antice. Societatea modernă standardizează aceste intensități într-o formă de conformism, împingând indivizii să caute sporturi tot mai extreme. Această urmărire nesfârșită a intensității provoacă adesea un sentiment de îndepărtare și chiar depresie, deoarece societatea impune paradoxul de a crește la infinit și imposibilitatea de a obține satisfacție deplină. Filosofia și sociologia contemporană au explorat pe larg prăbușirea cauzată de presiunea modernă pentru intensitate continuă, denumind acest fenomen burnout, epuizare sau colaps. Jonathan Crary avertizează asupra unui model care atacă somnul, pentru a promova activitatea neîntreruptă, creând o "Societate Burnout" așa cum o descrie Byung-chul Han. Psihanalistul Alain Ehrenberg descrie această situație ca pe o lume aflată într-o schimbare continuă, unde menținerea intensității devine tot mai dificilă. Inițial, termenul burnout descria colapsul indus de adicție, dar acum se referă la epuizarea emoțională a lucrătorilor copleșiți de cerințele de productivitate intensă. Pascal Chabot observă că cerințele de performanță în final subminează auto-actualizarea. Această intensitate fără sfârșit conduce la suferință psihologică și socială, evidențiind un paradox: cu cât urmărim intensitatea mai mult, cu atât mai mult o slăbim.
Conceptul de intensitate, deși aparent opus logicii, urmează o logică paradoxală. Când indivizii sau societățile urmăresc intensitatea ca ghid, ajung să fie prinși într-un ciclu autodistructiv unde creșterea intensității duce la pierderea experienței inițiale. Rutina devine prețul plătit pentru menținerea percepției și a gândirii. Ajungem la "progres de rutină" unde fiecare accelerare a intensității generează simultan dezamăgire și distanță față de experiențele trecute. Acest fenomen se regăsește în promisiunile economice sau tehnologice care, deși captivante, fac prezentul să pară insuficient. În final, progresul și urmărirea sa generează o senzație de monotonie bântuită de ciclul inconștient al rutinei care reduce entuziasmul autentic pentru viitor.
"Primăverismul," ethosul de a trăi fiecare experiență ca și cum ar fi pentru prima oară, apare ca un răspuns la efectul de rutină care șterge noutatea și intensitatea vieții. În timp ce rutina erodează sentimentul de progres și noutate, intensitatea unei experiențe de primă dată rămâne conservată în memorie. Fiecare moment ar putea fi reîncadrat ca un "nou început," reînviind rutinele vieții. Maturitatea ar putea implica învățarea de a trăi experiențele ca și cum ar fi noi, chiar dacă le-am mai trăit de multe ori.
Mă declar intens conectată la acest fenomen și încă diger această perspectivă pe care, în numeroase contexte, o adopt. Citind această carte, poate cu o mai mare atenție sau uneori cu o mai bună distanțare. Mai puțin când mă grăbesc și când lucrurile capătă intensitate!
de Alin Turcu
de Ovidiu Mățan
