Agile Leadership - Creștem, progresăm, dar noi când ne mai certăm?

Bogdan Mureşan
VP of Technology @ Connatix

MANAGEMENT

Mă uit la un film. Oamenii se ceartă, la muncă, de nu mai știu de ei. Mă uit la ei și mă gândesc: "Ce faini sunt oamenii aștia! Ce legătură puternică între ei! Mi-e dor să mă cert fain cu cineva la lucru. Să mă cert cu folos!". Știu că pare ciudat ce am zis, dar voi explica imediat. Anul trecut am scris despre cât de important este umorul ca parte a unei culturi de lucru performante. Azi, am să țin o pledoarie pentru ceartă, dar nu orice fel de ceartă, ci una constructivă.

De la fast-food la o stea Michelin

Urmăresc de trei sezoane un serial absolut genial, cel puțin în ochii mei: Ursul. Nu are nici o legătură cu natura sau animale, personajul principal din serial fiind un bucătar șef, unul celebru, cu pitici pe creier (nu mai mulți decât noi toți), care se întoarce acasă să țină pe linia de plutire fast-food-ul fratelui său decedat.

Omul dă peste o echipă inimoasă, unită, care face o treabă excelentă, care se completează reciproc. O treabă excelentă pentru un fast-food! Și sunt ca o familie. Adică, din când în când se mai și ceartă. Dar, cumva, certurile acestea sunt foarte interesante. Sunt axate pe cum să-și facă treaba mai bine, fără atacuri la persoană, pentru că țin unii la alții.

Pe parcursul primelor două sezoane, ei evoluează împreună și își cunosc noul lider. În sezonul trei, progresează cât alții în șase sezoane și deschid un restaurant care țintește o stea Michelin. Bineînțeles că ei trebuie să-și depășească limitele. Și o fac. Dar, culmea, tot se mai ceartă din când în când.

De fapt, dacă urmărim atent dinamica și certurile, constatăm că ceea ce se întâmplă între ei este următorul comportament:

Se provoacă în momentele cheie pentru a depăși anumite bariere.
Se motivează unii pe alții pentru atingerea unui țel comun.
Își asumă răspunderea, individual și colectiv, pentru rezultate.
Au curaj și încredere că pot să facă acțiunile de mai sus în cadrul grupului.
Ei sunt conștienți că trebuie să facă treaba asta împreună pentru atingerea scopului lor comun. Fără să-și dea seama, ei cresc împreună pentru a lucra precum o echipă super performantă.

What grows together goes together.

În seria trei, apare o frază care la început m-a intrigat, iar apoi mi-a dat serios de gândit. Am încercat să o traduc, dar nu suna nicicum în română. Se pare că este un lucru cunoscut în lumea bucătarilor, și are legătură cu mâncarea și băuturile. Plantele care cresc în același sezon, și în aceeași regiune merg foarte bine în diverse combinații împreună, iar vinul dintr-o regiune se asociază foarte bine cu mâncarea gătită din plante din aceeași regiune.

Aproape instantaneu, această metaforă a prins contur în mintea mea într-un mod diferit: pentru a putea excela ca echipă trebuie să creștem împreună. Când creștem împreună, sigur ajungem să excelăm împreună. Am răsucit și amplificat puțin mesajul inițial.

A crește împreună are două componente: atât componenta individuală, cât și cea de echipă. Ne dorim să ne dezvoltăm ca indivizi unici și dorim să ne dezvoltăm ca grup. De ce? Pentru a rezolva problemele împreună într-un mod eficient!

Acest lucru este greu de realizat sau se întâmplă mult mai încet, dacă toți suntem de acord unii cu alții tot timpul. Din acest motiv, este important să putem avea contradicții constructive, să schimbăm idei și să discutăm pe marginea lor. Este important să știm când să ne provocăm și cum să ne motivăm să facem lucrurile mai bine. Este important să avem încredere în echipă, în grup, să avem încredere că putem avea discuțiile dificile la care se referă Patrick Lencioni în "Cele cinci disfuncții ale unei echipe".

Când am încetat să ne certăm?

Nu mult după ce m-a frapat fraza cu "what grows together goes together", am remarcat certurile. În restaurant totul mergea cu uns, în bucătăria din spate era nebunie, dar fără să se urască, fără să se atace la nivel personal (poate doar așa un pic). Metafora era clară: conflictul poate fi constructiv, iar rezultatele nu se obțin doar cu lapte și miere. Se țineau în priză și acționau ca o echipă super performantă. Cumva, m-a luat nostalgia. Mi-era dor de vremurile în care lumea părea mai implicată. Și m-am întrebat: Oare este la fel? Și daca nu, de ce?

Nu am căutat mii de explicații, ci gândul meu a navigat în jurul unui aspect major care s-a intensificat în ultima vreme: Are lucrul predominant remote ceva de-a face cu scăderea frecvenței și a intensității în conflictele constructive? Din tot ce am văzut, citit, și trăit, tind să cred că da. Culmea, am și găsit articole pe această temă. Se pare că nu sunt nici primul, nici singurul care simte că acele conflicte constructive de care e nevoie câteodată nu au consistență în lumea remote.

Ca să ai un conflict sănătos ar trebui să existe câteva componente cheie care cu siguranță sunt îngreunate de munca remote:

Implicarea: Cu siguranță ne atașăm și ne implicăm mai greu. Poate este o problemă de generații. Daca stau bine să mă gândesc nu țin neapărat să dechid această cutie a Pandorei.
Este mai ușor să evităm conflictul la distanță: Camera video închisă ne ajută cu sucess să evităm unele conflicte. Am putea avea impresia că ne certăm cu pereții și atunci mai bine o lăsăm baltă.
Pentru a avea un conflict sănătos, comunicarea trebuie să fie excelentă, iar acest lucru este câteodată mai greu remote.

Concluzie: hai să ne certăm cu cap

Este interesant cum un șir de acțiuni aparent fără legătură cu munca de zi cu zi te fac să ai momente de introspecție și reflecție. Te ajută să le conectezi cu un eveniment ce aparent nu are legătură. Tragi linie și vezi că:

Pentru a ajunge să performăm ca o super echipă trebuie să creștem împreună.
Pentru a crește împreună, ajută mult să ne provocăm constructiv, să avem conflicte pozitive.
Dar cât de ușor putem face asta în lumea remote? Lucrul remote are părțile lui bune (și foarte bune) și sigur nu va mai dispărea. Deci, unele obiceiuri vor trebui reeducate.