Adrian Vîntu

Raluca îmi scrie: Am o întrebare pentru tine. O situație mai bizară pe care nu știu să o abordez. Recent un prieten și coleg de al meu mi-a zis că el nu mai simte necesitatea de a veni la muncă la timp pentru simplul fapt că nu mai are acel imbold care te face să te dai jos din pat, că nu mai are nimic special în viața lui pentru care să lupte efectiv, că nu are prietenă/soție, și nici foarte mulți prieteni iar părinții îi sunt foarte departe de aici. Ce argumente să-i aduc pentru a-l face să revină la lucru?
Am ales să scriu acest articol pentru că e o situație pe care o întâlnesc des la clienții mei, și pe care am trăit-o și eu de multe ori.

Citeşte mai mult

Am fost surprins când am primit invitația revistei Today Software Magazine (TSM) de a participa la evenimentul IT Days din Cluj. De ce mă doreau acolo? Am fost surprins a doua oară, când am aflat că se decernau premiile revistei TSM. Dar ce legătură are cu mine? Am fost surprins a treia oară, când articolul meu a fost pe locul trei la secțiunea Cel mai citit articol din anul curent al revistei TSM. Iar acum surpriză pentru tine: articolul nici măcar nu este despre IT. Pe numele sau Work-life balance nu există, articolul este despre… viață.

Citeşte mai mult

Ca experiment, poți „fura” părți din Agile/Scrum și implementa acasă. În fiecare weekend, ai o reuniune cu familia, partenerul și discutați 30 de minute despre un singur lucru pe care veți lucra toată săptămâna. Partenerul/copiii se simt implicați, simt că părerea lor contează. În acest proces persoanele își acordă ajutor mutual, se implică rațional și emoțional. Cât de mult crezi că strânge legăturile relației? Ți-ar fi plăcut să ai părinți care să își ia timp, să te învețe organizarea, să te ajute și să îți dea putere? Sau un partener, cu care nu doar să stai la film și popcorn, ci care chiar să fie acolo pentru tine, să te sprijine?

Citeşte mai mult

După cincisprezece ani lucrați în IT din care zece în străinătate, una dintre concluziile majore cu care am rămas este că nu există work-life balance. De fapt, cred că la concluzia aceasta ai ajuns și tu dacă ai lucrat chiar și câteva luni în industrie. În ce tinde să devină această fugă după conceptul eluziv? Într-o agitație continuă de a face cât mai multe și cât mai repede, de a fi buni în carieră, iar în același timp de a fi părinți mai buni decât au fost ai noștri, și dacă se poate să ne facem timp și de acea carte pe care ne-am promis că o scriem. Dar nu ne oprim aici: noi suntem persoane altruiste, vrem să fim cunoscuți ca oameni care îi ajută pe cei în nevoie. Și care fac și sport. De luni. Așa viața noastră se transformă dintr-o listă de TO DO infinită atât în lungime cât și în cantitatea de auto-învinuire ce ne provoacă, pentru că pur și simplu nu avem timp pentru toate dorințele noastre.

De ce să intri relaxată în discuția cu subalternul sau colegul? Tocmai s-a petrecut o dramă, prima din lume și din firmă, ai toate motivele din univers să fii stresată. Se pare că stresul, epidemia secolului 21, este luat în glumă în România. Se pare că sumele incredibile de bani pierduți de către companie nu îi impresionează pe șefi, dar recunosc că nici angajații, a căror sănătate emoțională, mentală, comportamentală și interpersonală este grav degradată, nici ei nu… „se stresează” cu acest subiect.

Citeşte mai mult

Tocmai terminasem un release urgent și neplanificat. Oamenii au lucrat într-un stres teribil, peste program, neglijându-și viața personală. Ne-am adunat să sărbătorim go-live-ul. Într-un cerc frumos, eram cu paharele de șampanie în mână și așteptam toastul project managerului. Ea se uită în jur ușor jenată, apoi spune:
„Sper că nu trebuie să vă mulțumesc! Ce bine că nu suntem americani.”

Mi-a căzut față. Nu puteam crede ce se întâmplă. După tot efortul echipei, toate persoanele cărora le lipseau soții/părinții ce lucrau peste program… Project managerul nu simțea nici o legătură, nici un tip de compasiune, care să o determine să spună un simplu „vă mulțumesc”.