În timp ce design thinking a câștigat apreciere pe scară largă ca o abordare puternică, inovatoare, centrată pe utilizator, popularitatea sa a condus și la o dependență excesivă care poate, uneori, să împiedice mai degrabă decât să ajute procesul de dezvoltare a produsului. Promovată ca o metodologie accesibilă și aplicabilă universal, design thinking dă adesea impresia că oricine o poate implementa eficient și că rezultatele vor fi mereu de înaltă calitate. Cu toate acestea, aplicarea fără discernământ a design thinking poate duce la ineficiențe, soluții superficiale și chiar la rezultate greșite. Acest articol examinează potențialele capcane ale design thinking ca metodologie utilizată în principal în dezvoltarea de produse, argumentând că accesibilitatea și eficacitatea acestei metodologii sunt adesea supraevaluate. Prin explorarea limitărilor sale, ne propunem să evidențiem cazurile în care design thinking poate să nu fie cea mai bună abordare, recomandând, în schimb, o înțelegere mai echilibrată, care ține cont de un context specific din procesul de dezvoltare de produs.
Design thinking este o abordare centrată pe utilizator pentru rezolvarea problemelor. Încurajează procesele creative, iterative și de colaborare, având ca scop înțelegerea nevoilor utilizatorilor și găsirea de soluții inovatoare. Structurată în cinci etape principale - empatie, definire, idee, prototip și testare - această metodologie a devenit din ce în ce mai cunoscută în domenii diverse de lucru.
Într-un scenariu ideal, prima etapă este axată pe înțelegerea nevoilor utilizatorului, obținută adesea prin intermediul interviurilor, prin observație și cercetări calitative. Aici, se încearcă să se intre în pielea publicului-țintă, identificându-se problemele și adunându-se informații despre acestea. În etapa de definire, problema este încadrată, deseori prin așa-numitele întrebări de tip "cum am putea să?". Urmează faza de generare de idei, în care echipele analizează posibile soluții, punând accent pe cantitate (în detrimentul calității), pentru a se ajunge la un număr mare de idei. Urmează prototipul care înseamnă crearea unor versiuni simplificate ale soluțiilor propuse, acestea fiind apoi testate pentru a colecta feedback-ul utilizatorilor și pentru a îmbunătăți produsul sau ideea.
Design thinking democratizează, așadar, procesul de inovare, oferind tuturor membrilor echipei (indiferent de expertiză) o modalitate structurată de a participa la rezolvarea problemelor. Natura vizuală și interactivă a metodologiei o face, de asemenea, accesibilă și captivantă, ceea ce poate stimula un sentiment de colaborare și creativitate în cadrul echipelor.
Metoda design thinking este adoptată pe scară largă în industrii și domenii variate pentru abordarea sa structurată pe care o oferă în rezolvarea problemelor complexe. În acest context, cu timpul, a fost inevitabil să apară mai multe concepții greșite despre aceasta, iar înțelegerea implicațiilor acestor idei preconcepute este esențială.
Un astfel de mit, spre exemplu, este că design thinking poate fi folosit de oricine, în orice context. Într-adevăr, această metodologie este adesea promovată ca fiind foarte accesibilă, dând impresia că oricine o poate aplica eficient, indiferent de abilități sau pregătire profesională. Cu toate acestea, realist vorbind, nu putem fi cu toții dotați corespunzător cu cunoștințele și expertiza necesare în toate domeniile de activitate.
S-ar putea, de asemenea, să ajungem să o percepem pe nedrept ca fiind doar despre brainstorming și adunarea post it-urilor cu idei pe o planșă. Această perspectivă dă impresia că design thinking este un exercițiu de grup. Deși acest lucru este parțial corect, tendința în sine ar putea îndepărta echipa de lucru de la ideea de a desfășura o cercetarea riguroasă sau de la o explorare atentă și relevantă a alternativelor, căutându-se, în schimb, simpla aliniere a abordărilor - cu orice preț.
În plus, dacă ar fi să considerăm design thinking ca un proces liniar care urmează pași clar definiți în implementare, am avea dreptate doar parțial. De fapt, design thinking tinde să fie o abordare extrem de iterativă, echipele adaptându-și munca pe măsură ce descoperă noi informații sau primesc feedback despre produsul lor. În timp ce acest tip de flexibilitate este adesea necesar, s-ar putea, de asemenea, să riscăm pur și simplu să găsim scurtături nedorite și chiar dăunătoare în întregul proces, fără a explora cu adevărat opțiunile existente.
O altă perspectivă incorectă este că design thinking garantează rezultate inovatoare și de înaltă calitate. Deși este adevărat că această metodologie încurajează creativitatea, cu siguranță nu garantează succesul, deoarece intră în joc și factori precum fezabilitatea, etapizarea, implementarea propriu-zisă sau dinamica pieței și resursele existente. În domenii mai tehnice, de exemplu, o abordare sau o metodologie mai structurată și mai bine definită poate da rezultate mult mai bune decât design thinking.
În viața reală, aceste concepții greșite despre design thinking pot duce la implementări deficitare și, în unele cazuri, chiar la oportunități ratate. Organizațiile ar trebui să trateze design thinking ca pe un cadru flexibil, nu ca pe o soluție universală. Recunoașterea limitelor sale, precum și adaptarea și integrarea altor metodologii în procesul propriu-zis de product development va permite maximizarea beneficiilor tuturor acestor metode de lucru. Atunci când este utilizat corespunzător, procedeul design thinking poate stimula inovația, dar se dovedește și mai eficient atunci când este tratat ca un instrument într-un set mai mare de instrumente, mai degrabă decât o soluție unică pentru orice tip de problemă.
O provocare, în acest sens, este că design thinking poate simplifica prea mult problemele complexe, care necesită adesea mai mult decât empatie și creativitate - ele pot avea cerințe tehnice complexe, reglementări sau implicații etice pe care procesul tipic de design thinking le poate trece cu vederea. În domenii precum sănătatea sau finanțele, de exemplu, această simplificare excesivă poate duce la soluții superficiale, cărora le lipsește robustețea necesară pentru a aborda probleme sistemice mai profunde.
Mai mult, popularitatea design thinking-ului a contribuit la percepția că acesta poate fi folosit eficient de oricine, indiferent de expertiză sau cunoștințe din domeniu. Deși democratizarea procesului de inovare poate fi benefică, riscă să dilueze calitatea insight-urilor atunci când "nespecialiști" aplică metodologia fără o înțelegere profundă a domeniului de lucru. De exemplu, o echipă fără expertiză medicală care lucrează la o inovație în domeniul sănătății poate trece cu vederea aspecte cruciale ale siguranței pacienților sau conformității, rezultând o soluție care poate părea viabilă într-un prototip, dar nu este cu adevărat adecvată pentru implementarea efectivă în viața reală.
Pe lângă asemenea lipsuri sau neajunsuri ce țin de expertiză, procesul standardizat specific design thinking poate, de asemenea, îngrădi creativitatea în anumite situații. Când este aplicat ca un cadru rigid, poate crea iluzia inovației, fără a oferi cu adevărat soluții inovatoare. Această dependență excesivă de proces poate, astfel, avea loc fără a se obține o inovație semnificativă.
O altă provocare pe care o reprezintă aplicarea cu orice preț a design thinking este riscul așa-numitei "gândiri de grup". Accentul pe colaborare și generarea de idei poate determina uneori ca echipele să conveargă către soluții sigure, bazate pe consens, mai degrabă decât să urmărească idei mai provocatoare sau neconvenționale. În consecință, design thinking poate limita, de fapt, diversitatea ideilor, mai degrabă decât să o extindă.
Mai mult, design thinking promovează crearea de prototipuri ca o modalitate de a testa rapid ideile și de a primi feedback. Cu toate acestea, o asemenea abordare rapidă poate însemna prototipuri construite în grabă, cărora le lipsește calitatea necesară pentru testarea de către utilizatori. Un prototip construit prea rapid ar putea, la rândul său, să conducă la un feedback incorect, care poate duce, la rândul său, la iterații greșite sau chiar la dezvoltarea ulterioară a unui produs necorespunzător.
În cele din urmă, această dependență excesivă de design thinking poate devia echipele de lucru de la implementarea altor metodologii valoroase, care pot fi chiar mai potrivite pentru rezolvarea anumitor probleme complexe. În timp ce design thinking poate constitui un instrument eficient pentru abordarea provocărilor centrate pe utilizator, nu este întotdeauna cel mai bun cadru de lucru pentru fiecare situație, în special în cazurile care necesită analiză aprofundată, cunoștințe tehnice de specialitate sau planificare strategică pe termen lung.
Astfel, cele două bune practici pentru integrarea design thinking cu metodologii complementare sunt, pe de o parte, combinarea cu system thinking pentru rezolvarea problemelor complexe și, pe de altă parte, integrarea metodologiilor agile pentru testarea iterativă și fezabilitate tehnică. Această abordare integrată nu numai că încurajează inovația, dar asigură și găsirea, definirea și implementarea de soluții complete, corecte, practice și durabile în construirea aplicațiilor pentru lansare și funcționarea în lumea reală.
În concluzie, deși design thinking-ul rămâne o metodologie valoroasă pentru generarea de idei în vederea rezolvării problemelor, are, în același timp, limitări de care trebuie să ținem cont. Metoda nu ar trebui văzută ca un "panaceu", ci, mai degrabă, ca un instrument dintr-un set, deoarece poate produce rezultate mai solide, practice și de impact în combinație cu metodologii complementare. Secretul pentru rezolvarea eficientă a problemelor este adaptabilitatea. Prin complementarea design thinking cu alte abordări, se pot crea soluții atât empatice, cât și inovatoare, fiind simultan bazate pe fezabilitate tehnică și conștientizare sistemică.
de Alin Turcu
de Ovidiu Mățan
