Sunt un perfecționist! O etichetă pe care o purtăm cu mândrie, simbolizând, pentru majoritatea dintre noi, faptul că muncim cu spor, dorim ca munca noastră să fie de calitate și nu fugim de obstacole. Însă, pe tărâmul psihologiei, această etichetă are un înțeles complet diferit. Perfecționismul nu este nimic altceva decât o formă de coping cu frica de a nu fi judecat. Pentru că, dacă sunt perfect, cine mă mai poate judeca, așa-i?
Dus la extrem, perfecționismul poate avea efecte negative puternice. Pe lângă posibilitatea anxietății, depresiei, OCD (tulburarea obsesiv-compulsivă) și tulburări de alimentație, cel mai cunoscut efect este procrastinarea. Pare puțin contraintuitiv, să procrastinez atunci sunt un perfecționist. Însă presiunea crescândă ca totul să iasă perfect poate deveni, în timp, un blocaj în începerea activității și în creativitate. Atât de mare este frica să nu greșesc, să fie totul conform standardelor mele, încât anxietatea ajunge să mă sufoce.
Pe de altă parte, ne temem deseori că, abandonând ideea de a fi perfect, vom renunța la creșterea noastră, la munca bine făcută, și la evoluție în general. Însă, așa cum ne spune și scriitoarea Brené Brown[^1]: "Perfecționismul nu este asemenea cu dorința de a fi mai bun. Perfecțiunea nu este despre rezultate sănătoase și creștere." Cele din urmă vin dintr-o dorință autentică de creștere, dintr-o zonă de maturitate emoțională. Perfecționismul, însă, este masca pe care o purtăm pentru a ne proteja vulnerabilitățile. În timp ce dorința sănătoasă de creștere întreabă "Cum pot să mă dezvolt?", perfecționismul întreabă: "Ce vor crede oamenii dacă...?".
Care este, așadar, antidotul pentru perfecționism? Compasiunea față de tine. Cultivarea acelei părți din tine care spune că ești destul de bun, dar în același timp, poți să continui să crești. Care spune că este în regulă să greșești, fiindcă în lipsa greșelilor, nu ai evoluat cu adevărat. Care nu se teme de părerea celorlalți, fiindcă validarea și liniștea adevărată interioară nu mai vin din exterior, ci din interior.
Îmi amintesc că am citit într-o carte o analogie perfectă pentru cum ar trebui să procedăm cu vocea perfecționistă din interiorul nostru: Imaginează-ți că mergi pe stradă, pe drum spre casă, și un om în stare de ebrietate avansată începe să urle după tine: "Uită-te cum ești îmbrăcat. Îți stă ca naiba. Teza aia de doctorat putea să fie mai bună. Credeam că până la vârsta asta vei fi reușit mai multe. Articolul acela nu a fost perfect, îți imaginezi ce vor crede ceilalți?" Te-ai opri să discuți cu acel om? Să-i explici că, de fapt, lucrurile merg bine în viața ta? Sau ai merge să te schimbi, ai rumina pe succesul tezei tale de doctorat, ai lăsa anxietatea să crească referitor la articolul acela? Cel mai probabil, nu.
Dar cu domnul în stare de ebrietate nu ne întâlnim zilnic. Vocea noastră perfecționistă, în schimb, cel mai probabil ne-a fost companion mulți, mulți ani. Deși unii dintre noi dorim să o schimbăm, alunecăm înapoi în negocieri, anxietate și presiuni.
Nu putem schimba acest aspect. Rețelele noastre neuronale se formează pe parcursul a mulți ani și experiențe, cărările lor sunt bătătorite, cunoscute, și cel mai des, activate automat. Noi putem asculta de vocea noastră perfecționistă înainte să fim conștienți de ceea ce facem (cel puțin, în prima parte a procesului de schimbare).
Însă, înainte de a ne judeca pentru faptul că nu reușim să ne schimbăm, cum ar fi dacă ne-am oferi, pentru început, mai mult timp? În locul standardelor tipice de o lună, două, ar fi mult mai rațional dacă ne-am aștepta să schimbăm într-un an, doi, ceea ce am format în 25 de ani. În cele din urmă, creșterea și evoluția nu se termină niciodată. Cel puțin nu cea care vine dintr-o zonă de compasiune.
de Ovidiu Mățan
de Adi Popa
de Ovidiu Mățan
