Când utilizăm elemente WH- și relatăm informații sau evenimente, utilizăm ordinea cuvintelor din întrebări, ceea ce este greșit.
Haideți să clarificăm ce este un enunț de tip întrebare și ce este un enunț de tip relatare.
Întrebările (sau propoziţiile interogative) sunt acele enunţuri utilizate pentru solicitare de informaţii. În engleză, întrebările ce încep cu elemente WH- (what=ce; who=cine; whose=al/a/ai/ale cui; when=când; where=unde; how=cum) se caracterizează prin:
Topică inversată (Predicat+Subiect) (comparativ cu ordinea cuvintelor în propoziţiile afirmative)
(1) YouS will attendP IT classes twice a week. (propoziţie afirmativă)
(2) What willP youS attendP twice a week? (propoziţie interogativă)
Inserţia lui DO/DID pentru Present Simple și Past Simple
(3) YouS attendP IT classes twice a week. (propoziţie afirmativă)
(4) What doP youS attendP twice a week? (propoziţie interogativă)
Exemplele de mai sus sunt bine cunoscute de vorbitorii de engleză. Din păcate, aceste reguli sunt greșit transferate atunci când vorbitorii relatează informaţii sau evenimente. Ce este un discurs de tip relatare? Este vorba de orice enunț complex cu următoarea structură:
Propoziție principală + Element WH- + Propoziție subordonată
Unde apare confuzia? Vorbitorii (chiar și cei avansaţi) aplică ordinea cuvintelor (topica) din întrebări când relatează, adică atunci când spun ce știu, ce cred, ce s-a discutat. Utilizând topica din întrebări în relatări vom fi percepuți drept persoane blocate într-un ciclu permanent de interogări, drept persoane care atunci când sunt întrebate ce cred sau ce știu vor răspunde tot prin întrebări.
Iată câteva exemple autentice:
(5)* I don't know what's your problem.
(varianta corectă: I don't know what your problem is.)
(6)* This is what happens when you don't know what is your audience.
(varianta corectă: This is what happens when you don't know what your audience is.)
(7)* They spoke about what kind of trainings do they do.
(varianta corectă: They spoke about what kind of training they do.)
(8)* They don't remember what bug did they report.
(varianta corectă: They don't remember what bug they reported.)
(9)* You should know where is it.
(varianta corectă: You should know where it is.)
(10)* The Product Owner should say what should we do next
(varianta corectă: The Product Owner should say what we should do next.)
(11)* It depends on how much complexity do we want to include.
(varianta corectă: It depends on how much complexity we want to include.)
Persoanele ce folosesc topica incorectă în relatări dau impresia că sunt mereu în stare de alertă, în dubiu sau în necunoștinţă de cauză. Să presupunem că șeful vostru, vorbitor nativ de engleză, vă roagă să îi explicaţi de ce nu funcţionează un sistem, iar voi, în loc să relataţi totul normal, începeţi să folosiţi cuvintele într-o ordine interogativă, inversată, emfatică, care dă impresia că sunteţi permanent nedumeriți. Evident, nu acesta este lucrul pe care doriți să îl transmiteți, deci haideți să încercăm să folosim corect ordinea cuvintelor în propoziții ținând cont de tipul propoziției și de complexitatea acesteia.
Greșelile exemplificate mai sus (5-11) apar atât în comunicarea scrisă, cât și în cea orală. Vorbitorii nativi vor înţelege ce doriţi să spuneţi, dar, cu siguranță, toți ne dorim să fim comunicatori experți, nu comunicatori diletanți. În treacăt fie spus, toți ne mândrim în CV-uri cu abilități bune de comunicare, nu cu abilități mediocre. Vorbitorii de engleză ca limbă străină din mediile multinaţionale au nivele diferite de cunoaștere a limbii engleze și s-ar putea să nu vă înţeleagă intenţiile.
Limba română este o limbă PRO-drop, adică o limbă în care subiectul nu trebuie să fie manifest. Prin urmare, dacă cineva spune "Ai alergat.", vom ști că subiectul acestei propoziții este un "tu" neexprimat propriu-zis. De unde vom ști? Auxiliarul "ai" din acest exemplu este folosit doar pentru persoana a II-a sg ("tu"). Cu alte cuvinte, morfologia bogată a timpurilor verbale, cu forme specifice celor 3 persoane (I, II, III), singular și plural, este suficientă pentru identificarea subiectului non-manifest.
Fiind o limbă PRO-drop, inversarea subiectului cu predicatul în întrebări este invizibilă, imperceptibilă în cazurile în care subiectul este non-manifest ("Ce faci?").
Când relatăm informația dintr-o propoziție cu subiect non-manifest, facem un efort zero, adică nu aplicăm o topică specială. Pur și simplu vom pune un verb precum " a întreba" în fața segmentului "ce faci", rezultând: "Întreb ce faci.".
Intuitiv, în limba română, considerăm că și atunci când întrebăm ("Ce faci?") și atunci când relatăm ("Întreb ce faci."), segmentul "ce faci" are aceeași structură internă. De fapt, structura sintactică este diferită pentru cele două instanțe de "ce faci", deși la nivelul structurii de suprafață diferențele sunt zero.
(12.1.) Ce faci [tuelememt opțional]?
Pe de o parte, în exemplul (12.1.), putem pune întrebarea atât cu subiectul "tu", cât și fără acesta. Așa cum ne învață gramatica chomskyană, fenomenele limbii sunt motivate fie la nivelul structurii logice (Logical Form), fie la nivelul structurii de suprafață (Surface Structure), fie la nivelul interfețelor fonetico-sintactico-morfologice. În cazul de față, după ce derivarea enunțului a fost finalizată, la nivelul structurii de suprafață, putem opta să folosim "tu" sau acesta să fie neexprimat fizic (deși prezent logic).
(12.2.) Întreb ce [tuelement prezent doar în forma logică] faci.
Pe de altă parte, în exemplu (12.2.), "tu" este prezent la nivelul formei logice. Ce înseamnă acest lucru? Dacă ne închipuim că orice verb vine cu valențe obligatorii, atunci verbul "a face" ar avea două valențe (argumente): "cineva face ceva". La nivelul formei logice ambele valențe sunt instanțiate, de unde și acordul predicatului cu subiectul. Apoi, în momentul derivării enunțului complex (adăugarea propoziției principale, mutarea argumentului "ce"), subiectul "tu" este suprimat de interfața sintaxă-fonetică înainte să ajungă la nivelul structurii de suprafață.
Nu suntem toți lingviști, deci e ușor să considerăm că nu există diferențe între (12.1.) și (12.2.). Deoarece noi considerăm că structura internă a întrebărilor și a relatărilor din limba română este identică (ceea ce este greșit), iată ce se va întâmpla în engleză, în mod greșit.
(12.3.) What do you do?
(12.4.) I ask what do you do. (varianta corectă: I ask what you do.)
Datorită naturii PRO-drop a limbii române (absența unui subiect manifest), vorbitorii români echivalează topica cuvintelor din afirmațiile cu subiect non-manifest cu topica cuvintelor din întrebările cu subiect non-manifest. Evident, mulți vor transfera această intuiție greșită când vorbesc limba engleză.
Aspectul mai interesant este că din punctul de vedere al achiziției limbii engleze ca limbă străină, vorbitorii ce utilizează topica specifică întrebărilor în relatări, nu au achiziționat de fapt acest aspect al limbii engleze. Cum? Dar vorbitorii folosesc totuși cuvintele limbii engleze? Da, vorbitorii folosesc cuvintele limbii engleze, dar o înșiruire de cuvinte corecte si valide dintr-o limbă nu formează neapărat o propoziție în limba respectivă. Vorbitorii aranjează cuvintele din dicționarul intern de engleză pe un mod de gândire specific limbii române. Cu alte cuvinte, vorbitorii gândesc în română, deși folosesc cuvinte englezești. Putem spune despre acești vorbitori că vorbesc cu adevărat limba engleză? Putem spune despre acești vorbitori că au avut un set de antrenament (date de antrenament) suficient de robust ca să nu producă eroarea aceasta atât de frecventă?
O implicație mai gravă este că avem impresia că suntem un popor care vorbește engleza și fluent, și corect. De fapt, în extrem de multe cazuri, folosim cuvinte englezești, dar vorbim românește. Punem acuratețea în cui pentru că lumea ne va înțelege oricum sau va fi înțelegătoare cu noi.
În situaţiile când relatăm, nu folosim topica interogativă, adică:
(13) Nu inversăm subiectul cu predicatul
(14) Nu folosim "Do" sau "Did"
Lingvistica este știinţa care explică modul de funcţionare a limbilor. Din această perspectivă, limba nu este altceva decât un obiect ale cărui reguli trebuie identificate, descrise și explicate. Ulterior, comportamentul limbii poate fi formalizat, integrat într-un limbaj de programare, iar rezultatul să fie sisteme ce produc o anumită limbă, ce interpretează un text, ce transformă textul în vorbire sau vice versa.
Acum, să ne gândim că aţi creat un modul, dar backendul nu discerne între întrebări și relatări, deoarece nu i-aţi dat setul complet de reguli sau nu i-ați dat constructorul corect. Va fi sistemul vostru performant? Va putea sistemul vostru traduce corect? Va putea interpreta corect contextul conversaţional? Va fi clar cine solicită informaţii și cine le dă?
Totul pornește de la buna cunoaștere a regulilor și de la formalizarea corectă a acestora. Pentru a clarifica ce doresc să spun, voi încerca să explic regulile gramaticale în termeni generici de cod. Voi utiliza o reprezentare rudimentară și non-exhaustivă, dar suficientă pentru a crea un sentiment de familiaritate în rândul programatorilor.
Cred că oamenii înţeleg regulile și le asimilează mai bine dacă sunt explicate pe limba lor, iar programatorii sunt ași ai formalismelor și ai limbajului abstract. Înseamnă acest lucru că nu veţi mai greși de acum înainte? Din păcate, nu, dar veţi avea o probabilitate mult mai mare să vorbiţi corect și să vă autocorectaţi. Nu este autoevaluarea unul din obiectivele principale ale oricărui limbaj bine formalizat și garantul eficacităţii sale?
Când relatăm, nu întrebăm, adică nu inversăm subiectul cu predicatul și nu folosim "do" sau "did".
de Mircea Vădan
de Emilia Toma
