Anca Tichy 
Ioan Ciorneschi Un coleg (mai meticulos decât mine) mi-a spus, când şi-a descris inventarul anului 2016, o cifră pentru numărul de interviuri tehnice în care a intrat. Cifra (mare - dar irelevantă) m-a obligat să meditez la puterea şi responsabilitatea pe care cineva o are când - în esenţă - judecă un om. Speriat de cât de abraziv şi contondent sună "să judeci", am aplicat filtrul corporatist şi am ajuns la "să evaluezi". Parcă nu-i aşa de puternic. Procesul de evaluare are o componentă implicită de obiectivitate, iar judecata e aproape demiurgică şi cumva finală!
În mediul nostru suntem încurajaţi uneori chiar forțați să evaluăm. O facem după scale mai obiective sau mai subiective, impunând în proces seturi de reguli sau valori fie proprii, fie organizaţionale şi aplicând de fiecare dată filtre personale.
De fapt ce evaluăm? În esenţă oameni sau felii din ei. Evaluăm cunoştinţele, atitudinea, performanţă, abordările, motivarea, acţiunile şi alte multe felii care formează individul. Evaluăm soft şi hard skills şi suntem presaţi să tragem concluzii reci pe scale de senioritate clare.
Tocmai când credeam că angoasa asta mă părăsise (departe fiind de a avea o concluzie), sunt expus unui alt dialog:
Ea: Cum îi tipul?
Eu: N-am lucrat cu el decât 4 luni! Ce te-ar interesa?
Ea: Se poate lucra cu el? Ce atitudine are?
Eu: <A se insera o explicaţie obiectivă din care interlocutoarea să poată să extragă ceva interesant şi eu să par inteligent >
Eu: De ce mă întrebi doar despre atitudine?
Ea: Cât timp are o atitudine bună, sunt sigură că vom putea lucra împreună!
Puţin context: Doi manageri discutau despre un om care urmă să schimbe echipa.
Ne-am despărţit şi fiecare şi-a văzut de ale lui, dar în sinea mea continuam să îmi pun întrebări: "Dacă ai o atitudine bună, ai tot? Atât îţi trebuie în viaţă? Atitudine?"
După ce am trecut peste superficialul "DA" la întrebările de mai sus, am găsit stranie încrederea interlocutoarei mele în [evaluarea mea pentru] atitudinea colegului nostru.
Atitudinea este o reacţie subiectivă la o situaţie. Atitudinea are ataşate ei emoţii, raţionamente şi acţiuni.
Clar că pe o scară a obiectivităţii atitudinea individului are o doză imensă de subiectivitate. Nu poţi să iei în mână şi să măsori atitudinea cuiva. În schimb comportamentul (acţiunile, rezultatul obţinut după depunerea efortului) este ceva mult mai obiectiv măsurabil! Şi totuşi colega mea înclină în a-i da mai multă importanță atitudinii.
Atitudinea e dictată de cele mai multe ori de setul de valori şi reguli asumate ale individului şi este o construcţie psihică, de multe ori emoţională. Performanţa în schimb se bazează pe un set de acţiuni (comportament) de cele mai multe ori raţional - intelectual. Performanţă (pozitivă sau negativă) vine în urmă unor acţiuni care de cele mai multe ori implică un efort.
Chiar dacă o persoană are competenţa de a face un task, asta nu înseamnă că are dorinţa de a face taskul respectiv.
Coincidenţa face că în aceeaşi zi să asist la o prezentare excelentă despre Product Mindset (Bogdan Mureşan - 3Pillar Global) în care unul dintre topicuri a fost "Excel at change".
Măsura schimbării este dată de obicei de rezultatul obţinut în urma schimbării. Iar pentru a ajunge la rezultatul schimbării, individul sau echipa trebuie să aibă un comportament şi să depună un efort în direcţia implementării schimbării.
Şi unde intervine atitudinea? Atitudinea este ce ne face permeabili la schimbare, ea precede (şi însoţeşte) comportamentul şi chiar poate să diminueze percepţia efortului depus în timpul acţiunii. O atitudine "greşită" uneori închide uşa şi nu va da posibilitatea să aflăm niciodată care ar fi fost reacţia (comportamentul).
Practic atitudinea mă face să promit că fac înainte să mă apuc, iar o atitudine negativă mă pune de-a curmezişul şi nu voi ajunge niciodată la un rezultat (indiferent de dimensiunea lui).
Deținerea atitudinii potrivite nu implică siguranţa absolută a rezultatului, pentru că aceasta trebuie dublată şi de comportament.
de Lucian Torje
de George Bara
