Muncind pe meleaguri îndepărtate patriei, peste o mare şi 5 ţări, aşa am început să meditez la chestiunea în cauză - vă rog staţi în tihnă! Obiectul muncii era, într-un mod destul de direct, răspândirea suitei de servicii online folosite cu drag comatic de către fraţii în suferinţă pe planetă. Mă refer la Google, Facebook, Twitter, Youtube, Picasa, Skype, şi prea multe altele. Chestiunea în cauză, aşadar, e capabilitatea omului de a sta în continuu, în primul rând din punct de vedere emoţional, sub cascada frenetică de informaţie.
Umăr la umăr cu o ceată de "tehnicieni" aleşi pe sprânceană la început , am făcut pe dracu-n patru şi am "inovat" câtuşi de puţin - una din cerinţele de bază. Am inovat în sensul că după multă gândire şi planificare nu foarte asiduă am dezvoltat un pertinent, spun eu, sistem de operare pentru telefoane deştepte.
Clasic, soft-ul a fost instalat pe dispositive cu touchscreen şi aruncat pe piaţă. Capodopera era şi este dotată desigur cu un agregat de aplicaţii de comunicat cu şi informat pe ceilalţi. Ca să nu rămână lauda dezbracată, povestea lungă şi să înaintăm spre un sens, în ce a constat de fapt noutatea?
Pe langă construcţia de aplicaţii specifice pentru fiecare din furnizorii de servicii pomeniţi mai sus, am integrat linia simplă proprie unui asemenea sistem - Telefon, Mesagerie, Galerie foto/video - cu serviciile oferite de furnizori. În funcţie de foloasele puse la dispozitie de aceştia, şi conturile create pe dispozitiv, stăpânul utilizator are la dispoziţie diverse şi diferite opţiuni.
De exemplu după crearea unor conturi Facebook, Youtube şi Skype, aplicaţiile care ajută la impărtaşirea informaţiei - ştiri, poze, video - oferă direct posibilitatea de upload pe Facebook sau Youtube, mesageria lucrează selectiv cu SMS, MMS, Skype şi Facebook, iar telefonul în aceeaşi manieră ofera servicii GSM şi Skype Call.
Detaliile menţionate nu importă într-atât de mult. Per ansamblu, "comunicarea" devine mai facilă; totul se întamplă mai rapid. Am făcut încă un pas spre "mai bine"; împuşcă, omoară, mănâncă funcţionează în continuare la parametri îmbunătăţiţi. The Show Must Go On!
În adâncul sufletului nu sunt un individ prea tehnic, aşa că o să descind subit înspre latura boemă a lucrurilor. Eram la o cabană, parţial din cauza trecerii dintre ani, şi mi s-a spus fără ocolişuri şi politeţuri de prisos că nu fac parte din generaţia "Smart". Nu fac, deoarece nu folosesc un telefon deştept care să-mi permită să subscriu trend-ului informaţional.
Pe de-o parte hora convenabilă de "prieteni" blocaţi cu nasu-n plasa colorată. Pe de-o altă parte, întocmirea fişei detaliate a existenţei personale, folosind desigur diferitele condici online puse cu grijă la dispoziţia cetăţeanului de către fratele mai mare.
Nu m-am supărat prea tare, deşi am fost catalogat ca înapoiat şi nu prea priceput "la internet şi din astea". Am trecut uşor peste necaz doar ca să mă găsesc într-un altul în timpul porţiei săptămânale de otravă prin birturile oraşului. Amicul de lângă şi concubina dumnealui m-au ceartat de data asta pentru neparticiparea la o petrecere.
Vina, să mă înţelegeţi, era în totalitate la mine-n gospodărie - nu făceam parte din grupul căruia i s-a expediat invitaţia, ba chiar mai rău, nu aveam nici cont. Argumentarea deşi solidă - "Pe Facebook găseşti gagici şi poţi să afli tot ce se întâmplă la tine în oraş, chefuri publice/private, şi să ştii că de exemplu fetele care au venit, şi-au format o părere despre fiecare din baieţii de la party aşa… Şi când au venit ştiau deja cu cine vor să fie!" s.a.m.d. - prin tonul ei m-a făcut să mă simt puţin rătăcit prin peisaj. Am început mintal să concretizez, mai serios, cu liniuţă, de ce nu agreez aste forme de interacţionat cu realitatea.
Am continuat aşadar meditaţia. Mititel fiind, mă bucuram tare mult de pârâiaşul ce curgea pe uliţa de la ţară, de capătul de la deal al grădinii şi de lipsa concretului relativ la lucrările de dincolo munţilor la care nu prea era cu putinţă să ajung. Sentimentul era împărtăşit cu un grup restrâns de alţi feciori şi fecioare care purtau cu vrednicie titulatura de prieteni; să fi fost vreo 10.
În contrast cu tabloul de mai sus, anul trecut, caldă toamnă, după sărbătorirea fastuoasă, dar intimă, a zilei de naştere a unui amic din timpurile prezente, primesc o altă informaţie. Respectivul îmi relatează existenta a 1700 de "prieteni" online. Grimasa lui m-a scos din tăcere, iar replica mea de fiu de contabil a fost: "Omule, ai atâţia prieteni câţi au fost ieri la ziua ta si atâţia amici câţi ţi-or ura la mulţi ani daca iţi ştergi data de naştere de pe profil".
În fine, lăcomia face parte din natura umană, iar ciolanul nu trebuie să fie neapărat de porc. Nu am "autorizaţie de generalizare" şi nici nu ştiu de unde aş putea obţine aşa ceva, dar îmi permit sa fac unele mărunte observaţii. Pe prietenii mei, număraţi pe degete, ca pe o mică guerilla amicală de spartani, îi consider veritabili.
În fapt aceşti puţini oameni mă ajută să trec cu bine peste multele zile apatice şi transele urbane la care până la urmă, recunosc, mă supun eu însumi. Totuşi, şi în aceste condiţii ajung cu greu să petrec cu fiecare dintre ei timpul necesar pentru schimbul in tihnă, darămite dacă m-aş mândri cu o mie, două… Cu toţii părem să ne grăbim undeva, dar nu ştim unde. Dorim ceva, dar nu ştim ce. Citim foarte multe dar nu reţinem nimic. Acelaşi nimic ne marchează plimbarea de la o instituţie la alta. Experienţele sunt lipsite de sacru, iar până si frigul sau căldura de afară nu mai creează nici o stare, decât probabil un disconfort pasager. Suntem obosiţi de artificial şi asta pe mulţi ne face să ne simţim prost.
Nu cred ca e sfârşitul lumii - sau cine ştie?! - aşadar până la urmă nu e o atât de mare dramă. Nici nu intenţionez să o lungesc cu apologetica comunicării ca necesitate umană vs. inversul sintagmei, dar din ce am înţeles până acum despre fenomen, e oricum greu de trăit in sihăstrie.
Cu sau fără calculatoare, şi o nebuloasă de servicii de nerămas singur, într-un mod sau altul, cred că o să ne descurcăm până la urmă. Totuşi, relativ la contactul interuman, cumva spontaneitatea, verbalitatea în cele mai multe dintre cazuri şi bineînţes limbajul trupului sunt sarea şi piperul. Parcă de cele mai multe ori tastatura devine un scaun cu rotile pentru o societate de paralizaţi emoţional, iar telefoanele deştepte ne ajută sa ne purtăm perfuzia după noi.
E un fel de spital de nebuni, iar personal simt nevoia să-mi aerisesc creierii. Decât să muncesc mai repede să pot să mă distrez mai repede, să mă odihnesc mai repede, şi tot aşa să şi trec apa intr-o zi, mai bine cu puţină iarbă, flori, copaci şi poveşti redundante despre un nimic plăcut. Mă duc la o plimbare!
de Ovidiu Deac
de Flaviu Mățan
de Ioana Fane
de Ovidiu Deac
