În ciuda volatilității economice și de business, a incertitudinii rezultatelor și a gradului mare de risc al investițiilor, este posibil să existe oare un potențial al acestei incertitudini care rămâne neexploatat? În aceste condiții se pune problema dacă putem evalua acel potențial și justifica investiția, bazându-ne exclusiv pe metodele tradiționale de evaluare, care examinează doar informațiile deținute la momentul evaluării (ex. Recuperarea investițiilor ROI, Valoare Actualizată Neta - NPV)?
Incertitudinea este o prezență constantă în lumea IT. Această incertitudine apare din mai multe surse: imaturitatea, complexitatea și natura imprevizibilă a tehnologiilor, gradul ridicat de integrare a tehnologiilor în cadrul și în afara organizațiilor, presiunea accelerată exercitată asupra domeniului IT pentru produse inovatoare și servicii orientate către o piață cu o atractivitate dificil de prognozat . În ciuda acestei realități, metodele de evaluare tradiționale descurajează investițiile făcute sub semnul acestei incertitudini ținând cont doar de informațiile prezente la momentul evaluării.
În urma evaluării cu aceste metode, decidenții sunt puși în fața unor proiecții de venituri cu valori mici sau rate de actualizare mari, iar răspunsul lor la presiunea de a investi care vine din piață este să completeze lipsa de atractivitate a analizei NPV cu argumente calitative, cum ar fi importanța strategică sau prezența în piață. De cele mai multe ori li se cere să ia o decizie de tipul totul-sau-nimic pe baza informațiilor curente, deși ei ar prefera să exercite o mai mare flexibilitate în procesul decizional pe măsură ce contextul evoluează. Un scenariu similar poate fi găsit de exemplu în jocul de poker: presupunând că suma obligatorie înainte ca mâna să înceapă este de 1 $, iar pariurile se fac cu valori intre 1 și 10 $, cât de exact poți prezice chiar înainte ca prima carte să fie anunțată, care e suma plasată la pariul final?
Acest tip de gândire propune o structură al cărei scop este să poziționeze luarea deciziilor în ultimul moment responsabil cu maximul de informație. La fel ca și tehnicile de tip Valoare-Actualizată-Neta(NPV) sau Flux-Monetar-Actualizat(DCF) acest tip de gândire își are originea în lumea financiară și se bazează pe teoria prețurilor opțiunilor și analiza de tip opțiuni real.
În principiu, acest tip de evaluare complementează metodele oferind mijloacele necesare pentru a captura potențialul pozitiv pe care incertitudinea și flexibilitatea procesului decizional îl poate oferi.
Analiza de opțiuni reale este cu adevărat valoroasă atunci când există incertitudine ridicată referitoare la valoarea activelor vizate, managementul are un grad mare de flexibilitate în procesul de decizie de-a lungul proiectului și este dispus să plătească construcția și exercitarea unor opțiuni care să conțină riscul dat de incertitudine. Este o soluție la îndemână atunci când metodele de evaluare statice furnizează valori pozitive mici sau chiar ușor negative. Totuși, aplicarea acestei metode nu se justifică atunci când avem de-a face cu valori negative mari rezultate în urma evaluărilor tradiționale de tip NPV.
Prin definiție o opțiune de tip real reprezintă dreptul, nu obligația, de a întreprinde o acțiune (de cumpărare, vânzare, abandon, amânare) asupra unui activ nefinanciar, cu un cost predeterminat și până la o dată predeterminată. Costul opțiunii reprezintă prețul plătit pentru a achiziționa, crea și menține opțiunea în perioada supusă incertitudinii.
Valoarea unei opțiuni vine din flexibilitatea oferită în privința deciziei de a exercita opțiunea la un moment ulterior în funcție de condițiile viitoare. Această flexibilitate înseamnă că deținătorii opțiunii pot beneficia de potențialele câștiguri ale investiției și în același timp să-și limiteze pierderile la costul de achiziționare a opțiunii în caz că investiția nu devine rentabilă. Pentru că incertitudinea crește potențialul pozitiv al rezultatelor dar nu și pe cel negativ (limitat la zero), rezultatul este că o incertitudine mai mare crește valoarea pusă pe flexibilitate și implicit valoarea deținerii opțiunii.
Să presupunem că o firmă preia un proiect major de implementare a unui sistem de trading de ultimă generație. Firma alege să pornească în primă fază cu implementarea unui prototip și apoi în funcție de rezultatul prototipului va decide demararea proiectului pe scară largă. În acest caz putem asimila costul de implementare a prototipului cu costul de achiziționare a opțiunii pentru a demara întreg proiectul.
Managementul poate influența procesul de creare a valorii prin adoptarea unei strategii sistematice ce se concentrează pe a repoziționa componentele obligatorii în componente opționale.
Pentru o abordare optimă a modului de gândire tip structură de opțiuni se recomandă:
Recunoașterea oportunităților și structurarea lor ca opțiuni;
Evaluarea valorii opțiunilor (valoare de achiziție, timp de expirare);
Tipuri de opțiuni:
Etapa - presupune împărțirea proiectului în mai multe etape unde urmărirea fiecăreia este dependentă de reevaluarea costurilor și beneficiilor la momentul în care etapa precedentă este finalizată, permițând astfel selectarea celor cu potențial pozitiv;
Abandon - odată cu evoluția proiectului și evidențierea costurilor și beneficiilor, se poate decide pentru terminarea proiectului dacă beneficiile nu justifică costurile;
Amânare - atunci când este posibilă întârzierea deciziei de a investi fără a pune în pericol potențialele beneficii;
Creștere - dacă investiția inițială deschide noi oportunități pentru investiții ulterioare;
Schimbare - referitor la creșterea/scăderea volumului de resurse alocate pentru proiect sau a capacităților sistemului operațional rezultat din proiect;
Evaluarea opțiunilor
Cele mai frecvente modalități de calcul a opțiunilor sunt bazate pe conceptul popularizat cu denumirea de Black-Scholes.
Pentru o explicație simplificată, să presupunem scenariul unei investiții în care avem opțiunea de a investi și pentru care opțiunea expiră în termen de 1 an. Considerând că posibilele rezultate ale investiției reprezentate în tabelul de mai jos sunt: zero (A), 26$(B), 100$(C) și multiplicând fiecare posibil rezultat cu probabilitatea ca el să fie obținut, vom obține valoarea fiecărei posibilități. Prin suma acestor valori ajungem la 33 ca valoare viitoare a opțiunii (în termen de 1 an).
Presupunând o depunere de 100$ și o dobândă bancară de 10%, care ne va întoarce 110 $ la finalul fiecărui an, putem calcula ușor ce valoare trebuie să depunem în prezent la bancă pentru a rezulta 33$ peste un an. Astfel ajungem la concluzia că valoarea maximă curentă a opțiunii este de 30$, iar peste această valoare investiția are o rentabilitate mai mică decât un depozit bancar.
Trebuie remarcat că rezultatul evaluării unei opțiuni este la fel de bun ca și acuratețea dată de calculul probabilităților și presupune o atitudine neutră la risc, fără a face diferențierea între un câștig sigur (ex. titlu de stat sau dobândă bancară) și un câștig cu o doză de risc.
Deși cuantificarea valorii fiecărei opțiuni din proiect este dezirabilă, valoarea adăugată dată de acest tip de abordare constă în procesul de gândire și management care ar trebui să aibă ca scop ca valoarea creată prin structura de opțiuni să poată fi extrasă. Astfel pentru opțiunea deținută la un anumit moment în timp (dar nu mai târziu de data de expirare) se va compara valoarea estimată pentru opțiunea de a merge mai departe cu costurile revizuite la data curentă și se va proceda mai departe dacă costurile sunt acoperite.
Deși în principiu diversele tipuri de opțiuni care pot fi obținute ca structură în proiect sunt egale ca valoare, în realitate unele sunt preferate în pofida altora. Opțiunile de creștere și schimbare sunt printre cele mai frecvente în firme, iar cea de abandon e printre cea mai puțin utilizată. O posibilă explicație poate fi faptul că managementul găsește opțiunile pozitive mai ușor de pus în practică și justificat decât cele negative.
În abordarea unor proiecte de tip risc mare - recompensă mare, se recomandă:
Structurarea riscurilor sub formă de opțiuni;
Schimbarea percepției clientului din trebuie să fie în poate fi, unde acel poate va fi reevaluat peste o perioadă de timp fixă și pe baza unui set concret de criterii;
Identificarea factorilor care generează incertitudine și organizarea unei structuri dedicate de monitorizare;
Construcția în etape care generează valoare proprie indiferent dacă se continuă sau nu cu etape ulterioare;
Setarea de puncte de control explicite;
Analiza de tip opțiuni reale nu este aplicabilă în contexte inflexibile în care scopul este fix, obligatoriu.
În contexte unde nu se tolerează incertitudinea sau dacă consecințele incertitudinii pot fi ignorate, metodele tradiționale de evaluare a proiectelor par să fie suficiente.
Proiectele strategice complexe, cu un grad de inovație ridicat și care tind să aibă un grad mare de incertitudine pe o perioadă lungă de timp, dau o valoare crescută acestui tip de gândire/analiză, de aceea se recomandă utilizarea lui ca instrument în managementul unor astfel de inițiative.
de Ovidiu Mățan
de Ovidiu Mățan
de Ovidiu Mățan
de Sorina Mone
